Industriile

Industria IT este una dintre cele mai mari și mai profitabile industrii din România, care are și o forță de muncă puternică, datorită mediului educațional tehnic și de IT.

Următoarele industrii au cea mai puternică forță de muncă din România:

Stimulente pentru investiții

Companiile din domeniul IT&C sunt favorizate de stimulentele pentru investiții în România. Impozitul pe venit pentru angajații care lucrează în companiile IT&C este de 0% până la nivelul de 10.000 lei pe lună brut, în conformitate cu legislația română în vigoare.

În plus, investitorii care înființează spații de producție sau birouri într-un parc industrial, științific sau tehnologic beneficiază de anumite scutiri de taxe locale.

Angajații care au venituri din industria agricolă și alimentară pot fi sprijiniți prin stimulente fiscale, beneficiind și aceștia de scutiri de impozit pe venit în anumite condiții.

De asemenea, investitorii care desfășoară activități în zona cercetare-dezvoltare, pot beneficia de facilități fiscale în domeniul impozitului pe profit și impozitului pe salarii, în condițiile prevăzute de lege.

Cea mai frecventă formă juridică de societate comercială din România este societatea cu răspundere limitată (sau SRL). Capitalul minim necesar este de doar 1 RON.

Un SRL în România poate avea între 1 și 50 de asociați. Asociații răspund în limita contribuției la capitalul social.

O societate cu răspundere limitată poate fi înființată de persoane fizice sau juridice și trebuie să fie înregistrată la Registrul Comerțului.

Societatea poate fi administrată de unul sau mai mulți administratori, numiți în cadrul actului constitutiv și care pot fi revocați prin hotărârea acționarilor (AGA/AGEA).

Anumite activități au nevoie de o autorizație prealabilă (de exemplu, instituțiile de credit, brokerii de asigurări, societățile care produc, vând arme de foc și muniții, fondurile de pensii).

Anumite activități trebuie să fie autorizate după înregistrarea societății (de exemplu: agent de muncă, licență de transport).

• denumirea societății și sediul social al acesteia;
• o listă a asociaților societății, cu adresele acestora, data nașterii, codul numeric personal / numărul personal de identificare fiscal;
• activitățile comerciale (principale) ale societății (anumite activități necesită autorizații speciale);
• valoarea capitalului social și distribuția;
• reprezentarea societății, modalitatea de semnare în numele societății;
• numele, adresele, locurile de naștere și codul numeric personal / numărul personal de identificare fiscală ale administratorilor societății;
• durata societății, în cazul în care aceasta a fost înființată pentru o perioadă determinată;
• toate celelalte elemente sunt relevante pentru forma dată de activitate, astfel cum se prevede în actul legislativ în vigoare.

Procedura de constituire a unei societăți românești constă în principal în:

• rezervarea denumirii societății;
• întocmirea documentelor relevante (în principal actul constitutiv al societății și declarațiile acționarilor și administratorilor);
• completarea cererii de înregistrare în cadrul Registrului Comerțului.

Înregistrarea unei societăți este obligatorie în România:

• procedura de constituire trebuie să fie inițiată la cerere.
• cererea de înregistrare trebuie depusă la Oficiul Registrului Comerțului competent.
• cererea de înregistrare a societății poate fi depusă cu semnătură electronică prin intermediul portalului Registrului Comerțului sau la registratura autorității.

Nu există taxe aplicabile pentru Registrul Comerțului, însă se vor aplica taxele de publicare a documentelor în Monitorul Oficial al României.

După depunerea dosarului complet la Registrul Comerțului, cererea este de obicei procesată în 3 zile lucrătoare. Uneori, aprobarea dosarului poate fi întârziată, deoarece specialiștii Registrului Comerțului solicită documente suplimentare. Site-ul web al Registrului Comerțului unde poate fi depusă cererea online este https://portal.onrc.ro.

După constituire, societatea trebuie fie înregistrată în cadrul autorităților fiscale române în termen de 30 de zile și să aibă deschis un cont bancar.

Impozitul pe profit

• 16% este rata standard a impozitului pe profit în România
• 16% se aplică contribuabililor care desfășoară activități precum jocuri de noroc și cluburi de noapte pe profitul impozabil, sau
• 5% este rata se aplică contribuabililor care desfășoară activități precum jocurile de noroc și cluburile de noapte asupra veniturilor obținute din astfel de activități, în funcție de care este mai mare.

Perioada fiscală în România poate fi fie anul calendaristic, fie anul fiscal, diferit de anul calendaristic.

Contribuabilii trebuie să depună declarațiile trimestriale de impozit pe profit până în a 25-a zi a primei luni care urmează primului, celui de-al doilea și celui de-al treilea trimestru. Declarația anuală privind impozitul pe profitul obținut de companii trebuie depusă până la data de 25 martie a anului următor celui pentru care se datorează impozitul, în cazul în care anul fiscal este egal cu anul calendaristic. În 2023, termenul a fost extins până la 25 iunie.  În cazul în care anul fiscal este diferit de anul calendaristic, declarația anuală trebuie depusă până în a 25-a zi a celei de-a treia luni de la sfârșitul anului fiscal al societății.

Începând cu 1 ianuarie 2024, contribuabilii cu o cifră de afaceri mai mare de 50 milioane de euro la finele anului precedent vor datora un impozit minim pe cifra de afaceri, în cazul în care impozitul pe profit este mai mic decât impozitul minim calculat conform regulilor fiscale.

O societate este considerată rezidentă în România dacă:

TVA

• 19% este cota standard de TVA în România
• 9% cota redusă se aplică pentru medicamente, apă, industria alimentară și a băuturilor, cu excepția băuturilor alcoolice și a celor cu conținut ridicat de zahăr, servicii de restaurant și catering, cazare în hoteluri, livrări de locuințe în anumite condiții etc.
• 5% o cotă redusă suplimentară se aplică pentru livrarea de manuale școlare, ziare, reviste, bilete de intrare la castele, evenimente sportive, muzee, cinematografe etc.

Înregistrarea în scopuri de TVA

Persoanele impozabile stabilite în România trebuie să se înregistreze în scopuri de TVA atunci când cifra de afaceri anuală depășește 88.500 EUR (300.000 RON). De asemenea, este posibilă înregistrarea voluntară în scopuri de TVA înainte de depășirea pragului.

Persoanele impozabile nerezidente stabilite în România prin intermediul unor sedii fixe și nerezidenții care nu au o prezență efectivă în România se pot înregistra în scopuri de TVA fără a depăși pragul de 88.500 EUR (300.000 RON) la cifra de afaceri anuală sau, în anumite cazuri, au chiar obligația de a se înregistra.

O persoană impozabilă străină care efectuează vânzări la distanță către orice persoană neimpozabilă sau către o persoană neînregistrată în scopuri de TVA în România trebuie să se înregistreze în scopuri de TVA în România dacă valoarea anuală a vânzărilor intracomunitare la distanță și a serviciilor electronice  depășește 10.000 EUR. Alternativ, în anumite condiții, persoana impozabilă poate aplica regimul One-stop-shop (Ghișeul Unic), al cărui rol este evitarea înregistrărilor multiple în diferite State membre.

Alte taxe

Dreptul la muncă

Potrivit articolului 10 din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii), contractul individual de muncă este convenția în baza căreia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze o muncă pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații.

Ca atare, orice persoană fizică poate fi angajată, indiferent dacă este cetățean român, cetățean străin, apatrid sau refugiat.

Conform legislației românești, viitorul angajat trebuie să aibă cel puțin 16 ani pentru a putea încheia un contract individual de muncă.

Cu toate acestea, în cazul adolescenților care au împlinit vârsta de 15 ani, un astfel de contract poate fi încheiat, dar doar cu acordul părinților și numai dacă locul de muncă nu le pune în pericol sănătatea.

Contractele de muncă

În România, contractele individuale de muncă pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii, după cum urmează:

Durata

Contractul individual de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată

Acest tip de contract este reglementat de art. 12 alin. (1) din Codul muncii și reprezintă regula în materia încheierii contractului individual de muncă. Această ipoteză este reglementată de legea română ca mijloc de protecție a salariatului.

Contractul individual de muncă încheiat pe perioadă determinată

În conformitate cu prevederile art. 82-87 din Codul Muncii, contractul individual de muncă pe durată determinată se va încheia în scris și va conține în mod expres perioada pentru care se încheie contractul, perioadă care nu poate depăși 36 de luni (3 ani).

Contractul individual de muncă poate fi încheiat pe o durată determinată doar în următoarele cazuri:

1. înlocuirea unui salariat al cărui contract de muncă este suspendat, cu excepția cazului în
   care respectivul angajat participă la grevă;
2. creșterea și/sau modificarea temporară a structurii activității angajatorului;
3. desfășurarea de activități sezoniere;
4. în cazul în care contractul de muncă este încheiat în baza unor dispoziții legale emise cu
   scopul de a favoriza temporar anumite categorii de șomeri;
5. angajarea unei persoane care, în termen de 5 ani de la data angajării, îndeplinește
   condițiile de pensionare ca urmare a limitei de vârstă;p
6. ocuparea unei funcții eligibile în cadrul organizațiilor sindicale sau neguvernamentale, pe
   durata mandatului;
7. angajarea pensionarilor care, potrivit legii, pot cumula pensia cu salariul;
8. în alte cazuri, expres prevăzute de legi speciale sau pentru realizarea unor lucrări, proiecte
   sau programe.

Între aceleași părți, nu se pot încheia succesiv mai mult de 3 contracte individuale de muncă pe durată determinată. Contractele individuale de muncă pe durată determinată încheiate în termen de 3 luni de la încetarea unui contract de muncă pe durată determinată anterior sunt considerate contracte succesive și nu pot avea o durată mai mare de 12 luni fiecare.

Numărul de ore de muncă

Contract de muncă cu normă întreagă

Acest tip de contract presupune, de obicei, un program de lucru de 8 ore pe zi, adică 40 de ore pe săptămână, în principiu de luni până vineri (inclusiv).

Contract de muncă cu timp parțial

Acest tip de contract presupune că numărul de ore normale de lucru, calculat săptămânal sau ca medie lunară, este mai mic decât numărul de ore normale de lucru ale unui angajat comparabil cu normă întreagă.

Un astfel de contract trebuie să includă dispoziții referitoare la durata muncii și la repartizarea programului de lucru, la condițiile în care programul de lucru poate fi modificat și la interdicția de a lucra ore suplimentare, cu excepția cazurilor de forță majoră sau a altor lucrări urgente destinate să prevină producerea de accidente sau să înlăture consecințele acestora.

În cazul în care aceste elemente nu sunt precizate într-un contract individual de muncă cu timp parțial, se consideră că acesta este încheiat cu normă întreagă.

Aceste tipuri de contracte, la rândul lor, pot fi încheiate fie pentru o perioadă nedeterminată, fie pentru o perioadă determinată.

Locul de desfășurare a activității

La sediul angajatorului sau la alte puncte de lucru ale acestuia

Se consideră că un contract de muncă este încheiat pentru muncă la fața locului dacă angajatul trebuie să își desfășoare activitatea fie la sediul angajatorului, fie la unul dintre punctele de lucru ale acestuia.

Munca la domiciliu

Contractul individual de muncă la domiciliu este reglementat de art. 108 alin. (1) din Codul muncii și presupune că angajații trebuie să își desfășoare activitatea la domiciliul sau la reședința lor. În acest caz, angajatul își stabilește singur programul de lucru, respectând termenele și numărul de ore prevăzute în contract.

Contractul de muncă la domiciliu se încheie numai în formă scrisă și trebuie să conțină, pe lângă elementele prevăzute la art. 17 alin. (3) din Codul muncii, următoarele:

1. mențiunea expresă că salariatul lucrează la domiciliu;
2. programul în cadrul căruia angajatorul are dreptul de a controla activitatea angajatului său și modalitatea concretă de efectuare a controlului; și
3. obligația angajatorului de a asigura transportul la și de la domiciliul salariatului al resurselor și materialelor pe care le utilizează în activitatea sa, precum și a produselor finite pe care le realizează.

Telemunca

Telemunca este tipul de organizare a muncii prin care salariatul, în mod regulat și voluntar, își îndeplinește atribuțiile impuse de funcția, ocupația sau postul pe care îl ocupă într-un alt loc decât locul de muncă organizat de angajator, utilizând tehnologia informației și comunicațiilor, așa cum este reglementat de prevederile art. 2 din Legea nr. 81/2018 privind reglementarea activității de telemuncă.

În cazul telemuncii, contractul individual de muncă conține, pe lângă elementele prevăzute la art. 17 alin. (3) din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare, următoarele:

1. precizarea expresă că angajatul își îndeplinește atribuțiile în regim de telemuncă;
2. perioada și/sau zilele în care telesalariatul își desfășoară activitatea la un loc de muncă organizat de către angajator;
3. locul/ locurile desfășurării activității de telemuncă, convenite de părți;
4. programul în cadrul căruia angajatorul are dreptul de a verifica activitatea telesalariatului și modalitatea specifică de efectuare a controlului;
5. modalitatea de evidențiere a orelor de muncă prestate de către telesalariat;
6. responsabilitățile părților în funcție de locul/locurile de desfășurare a activității de telemuncă inclusiv responsabilitățile în materie de sănătate și securitate, în conformitate cu prevederile art. 7 și 8;
7. obligația angajatorului de a asigura transportul la și de la locul de desfășurare a activității de telemuncă a materialelor pe care telesalariatul le utilizează în activitatea sa, după caz;
8. obligația angajatorului de a informa telesalariatul cu privire la prevederile în materie de reglementări legale, din contractul colectiv de muncă aplicabil și/sau din regulamentul intern, în materie de protecție a datelor cu caracter personal, precum și obligația telesalariatului de a respecta aceste dispoziții;
9. măsurile luate de angajator pentru ca telesalariatul să nu fie izolat de restul angajaților, măsuri care îi oferă posibilitatea de a se întâlni cu colegii săi în mod regulat;
10. condițiile în care angajatorul suportă cheltuielile legate de activitatea de telemuncă.

Un contract de muncă care nu necesită prezența fizică a salariatului la sediul angajatorului îi conferă acestuia aceleași drepturi ca și celor care lucrează la sediul angajatorului.

În România, există un alt tip de contract individual de muncă, și anume contractul de ucenicie. Acest tip de contract este reglementat de prevederile art. 208-210 din Codul muncii. În acest caz, angajatorul îi va plăti angajatului un salariu, dar se va angaja să îi asigure și pregătirea necesară pentru calificarea profesională, pe o anumită perioadă.

Nu în ultimul rând, art. 88 din Codul muncii, reglementează încă un tip de muncă, și anume munca prin intermediul unui agent de muncă temporară. În această situație, munca este prestată de un angajat temporar care execută munca pentru un beneficiar final, în urma dispoziției agentului de muncă temporară.

În România, beneficiarii de venituri din salarii și venituri asimilate salariilor datorează un impozit final lunar, care se calculează și se reține la sursă de către plătitorii de venituri, în cuantum de 10% din venitul impozabil al Beneficiarului, calculat conform prevederilor art. 78 din Codul fiscal.

În conformitate cu art. 80 din Codul fiscal, plătitorii de salarii și venituri asimilate salariilor au obligația de a calcula și reține la sursă impozitul aferent veniturilor din fiecare lună la data plății acestor venituri, precum și de a-l plăti la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri.

În conformitate cu prevederile art. 81 din Codul fiscal, plătitorii de salarii și venituri asimilate salariilor au obligația de a depune o declarație lunară de impozit pentru fiecare beneficiar de venit, până la termenul lunar, respectiv până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste impozite.

O persoană fizică este considerată rezident fiscal în următoarele condiții:

• are o locuință permanentă în România, care poate fi deținută în proprietate sau închiriată sau poate rămâne în orice mod la dispoziția persoanei respective și/sau a familiei sale;
• are reședința în România;
• este prezentă în România pentru o perioadă (sau mai multe perioade) care depășește un total de 183 de zile, pe parcursul a 12 luni consecutive, care se încheie în anul calendaristic în curs;
• este cetățean român care lucrează în străinătate, în calitate de funcționar sau angajat al României într-un stat străin;
• are centrul intereselor sale vitale în România.

Alte elemente care sunt luate în considerare la stabilirea rezidenței în România, dar numai împreună cu elementele menționate mai sus:

În conformitate cu art. 61 din Codul fiscal, tipurile de venituri care sunt impozabile în România sunt următoarele:

• veniturile obținute din activități independente, așa cum sunt definite la art. 67;
• venituri obținute din drepturi de proprietate intelectuală, așa cum sunt definite la art. 70;
• venituri obținute din salarii și venituri asimilate salariilor, definite la art. 76;
• veniturile obținute din chirii, astfel cum sunt definite la art. 83;
• venituri obținute din câștiguri de capital, astfel cum sunt definite la art. 91;
• veniturile obținute din pensii, astfel cum sunt definite la art. 99;
• veniturile obținute din activități agricole, silvicultură și pescuit, astfel cum sunt definite la art. 103;
• veniturile obținute din premii și jocuri de noroc, astfel cum sunt definite la articolul 108;
• veniturile obținute din tranzacții imobiliare, astfel cum sunt definite la art. 111;
• venituri obținute din alte surse.

Rata contribuțiilor de asigurări sociale, plătite de angajator în România.

25% este cota contribuțiilor de asigurări sociale datorată de angajat în România în conformitate cu prevederile art. 138 din Codul fiscal.

Angajatorii au obligația de a calcula și reține impozitul aferent contribuției de asigurări sociale datorate de persoana fizică care obține venituri din salarii și venituri asimilate salariilor.

Rata contribuției de asigurări sociale de sănătate, plătită de angajator în România.

10%  este cota contribuției de asigurări sociale de sănătate, în conformitate cu prevederile art. 158 din Codul fiscal.

Angajatorii au obligația de a calcula și reține impozitul aferent contribuției de asigurări de sănătate datorat de persoana fizică ce obține venituri din salarii și venituri asimilate salariilor.